Mar 29

Scena 4

Întuneric. Se vede doar ecranul televizorului pe care se derulează ultimele secvenţe dintr-un spectacol de operă. Aplauze. Se aprinde lumina. LENA şi DINU, îmbrăcaţi în ţinute elegante, de seară, stau pe scaune în faţa televizorului. Cei doi se ridică şi aplaudă frenetic.

DINU: Bravo! Bravo!

LENA: Magnific! (Îşi şterge o lacrimă din colţul ochilor.) Bis!

DINU: Bravo! (Se ridică şi stinge televizorul.) Nu vor să dea bis. Artiştii mari au toanele lor. Tu trebuie să ştii mai bine… Înţeleg că ţi-a plăcut.

LENA: La nebunie! Îţi mulţumesc pentru seara asta.

DINU: Seara abia a început. Mergem la restaurant să cinăm. (DINU îi oferă braţul, o conduce la masă, îi trage scaunul pentru a se aşeza. Se aude soneria de la intrare. ELENA se sperie.) La ţanc! Nu e ce îţi închipui tu. Ai încredere în mine.

LENA: Ce-ai făcut? Ce-ai pus la cale?…

DINU: Te rog, nu te panica! (Merge în holul de la intrare. Se aud vorbe. Revine aducând câteva pungi de plastic.) Mâncare chinezească! Altceva n-am gasit la ora asta. Sper să-ţi placă.

ELENA: Mereu mi-a plăcut să mănânc în oraş, după spectacol. Îmi faci toate poftele. Ador mâncarea asiatică. (Îl ajută pe DINU să despacheteze. Pune farfurii şi tacâmuri pe masă. Serveşte mâncărurile aduse.) Cel mai mult îmi place să mă joc cu beţigaşele. Am fost două luni în turneu în China şi Japonia. Parcă a fost un vis! Doamne, ce lume! Şi-am am avut un succes!… Ştii ce-şi urează ei pentru sine?… „Dă-mi, Doamne, să am o viaţă interesantă!” Noi ne dorim o viaţă lungă sau bogată şi-atât… Şi râd tot timpul. Se închină unul altuia, îşi zâmbesc şi-şi târâie picioarele în paşi mici. (Se joacă imitând atitudinile despre care vorbeşte. DINU este amuzat şi se prinde în joc.) Domnul zâmbeşte la mine?

DINU: Domnul zâmbeşte la tine. Tu femeie frumos eşti.

ELENA: Domnul stă jos, masa pregătit. Servit la domnul ce doreşte. Poftă mare, mare, mare…

DINU: Aşază-te şi tu. Mulţumesc… Delicios! Dar tu chiar ştii să mănânci cu beţigaşe.

ELENA: Nu ţi-am spus?! Niciodată nu mă crezi… Bun! Bun! Bun!

DINU: Aia cum e?

ELENA: Super! Mie-mi şi place iute!

DINU: Ştiu. Şi mie la fel.

ELENA: De unde ştii?

DINU: Doar ne cunoaştem de-o viaţă. Cum să nu ştiu?! (Izbucnesc amândoi în râs.) Noroc, frumoasă doamnă!

ELENA: Noroc, distinse domn!

DINU: Unde v-aţi întâlnit?

ELENA: Ai uitat? (Izbucnesc din nou în râs.) Domnul meu, începi să îmbătrâneşti, te lasă memoria. (Schimbă tonul.) Soţul meu mi-a povestit că prima oară m-a văzut, evident, pe scenă. Jucam Ioana D’Arc, la Naţional. În seara aia era un spectacol de gală, cu mulţi invitaţi importanţi: preşedintele, miniştri, oameni de cultură, gazetari, toată floarea. A fost un triumf. Nu aveam cum să uit acel spectacol pentru că în ziua aia mi se întâmplase ceva îngrozitor… Atunci se pare că m-a văzut. Zicea că mi-a trimis la cabină un buchet de flori, dar eu nu-mi amintesc să-l fi primit… Venise la teatru îndemnat de un prieten, care îl convinsese că, pe lângă prilejul de a se afişa alături de crema societăţii, avea să vadă şi o femeie frumoasă. Aşa spunea el.

DINU: Aşa a şi fost.

ELENA: De unde ştii?

DINU: N-avea motiv să mintă. Nu-şi măguleşte decât şefii.

ELENA: Mai am un motiv să-mi aduc aminte de seara aia, de Ioana D’Arc şi de el. La ceva vreme după, în noaptea în care m-am culcat cu el prima oară, a intrat peste mine în baie şi m-a rugat să-l las să mă privească: „s-o văd şi eu pe Ioana D’Arc cum face pipi”.

DINU: Era beat.

ELENA: Nu, nu cred. Am trăit uneori sentimentul că unii spectatori chiar mă credeau Ioana D’Arc, Ofelia sau oricare alt personaj jucat. Cred că era pur şi simplu curios dacă Ioana D’Arc face pipi ca orice altă fată… Ştii, am să-ţi arăt martorul meu din seara spectacolului. (Se ridică de la masă şi ia de sub măsuţa de machiaj un geamantan mic şi ponosit.) Cu geamantanul ăsta am venit eu în seara aia la teatru. De-atunci l-am luat cu mine peste tot… (Mângâie măsuţa, ramele fotografiilor, rochia ce îmbracă manechinul.) Am urcat pe scenă şi a fost un triumf! Acolo s-au întâmplat toate minunile din viaţa mea. (Arată spre masa de machiaj şi manechin.) Doar astea au mai rămas.

DINU: Altarul zeiţei care ai fost?

ELENA: Glorie!… Aplauze!… Ropote de aplauze!

DINU: O preoteasă rămasă fără credincioşi?

ELENA: Ce nebunie! (Arătând spre una dintre fotografiile de pe perete.) Uite, poza asta e din seara aia. A apărut pe prima pagină a ziarelor de a doua zi.

DINU: Şi ce alt obiect drag mai ascunzi acolo? (ELENA pare a se trezi din reverie. Se schimbă la faţă.) Mai ai fetişuri ascunse? Relicve din trecuturi glorioase?

ELENA: Vrei să-l vezi pe cel mai drag?… Micul meu secret?… Vrei?

DINU: Sunt chiar curios.

ELENA: Cu o condiţie: să-mi răspunzi sincer la o întrebare. O întrebare, una singură. Un singur răspuns, sincer. Atât!

DINU: De acord. Mor de curiozitate.

(ELENA scote din sertarul măsuţei de machiaj un obiect mic, pe care-l ţine o vreme ascuns în palme.)

ELENA: Ghiceşte! Ce am eu aici?

DINU: Nu ştiu, arată-mi!

ELENA: Ghiceşte!… N-o să poţi…. E un borcănaş mic şi aparent lipsit de valoare. Ghiceşte ce e înăuntru!

DINU: Habar n-am.

ELENA: Înăuntru… Înăuntru… Este?…

DINU: Nu ştiu.

ELENA: Spermă! De la soţul meu drag! Acum e uscată, solidă. Dar când mi-a dat-o era plină de viaţă. Ştii cum am ajuns eu în posesia acestui preţios borcănaş?… Îţi spun eu! Se scurseseră mai bine de trei ani de când nu se mai culca cu mine şi vreo doi ani de discuţii despre faptul că eu vreau copii, dacă tot mi-am omorât cariera. Domnul soţul meu a venit într-o seară cu acest borcănaş şi mi-a spus că înăuntru e materie de prăsilă, proaspătă şi agilă, şi s-o folosesc la însămânţare artificială. Şi să fiu recunoscătoare că el s-a gândit la ce e mai bine pentru mine, dar s-o bag dracului mai repede la frigider că se strică şi n-o să mai fie bună de nimic, că el s-a sacrificat pentru ca eu să am câteva grame de sămânţă roditoare, care să mă lase cu burta la gură, ca o fecioară de curvă ce eram. Înţelegi tu, domnule, om de afaceri, câştigător de femei la poker?!… Când treci pe lângă orbi, închide şi tu măcar un ochi!

DINU: Care era întrebarea la care trebuie să răspund?

ELENA: E adevărat că amanta ta e o scorneală, o ficţiune care trăieşte doar în mintea ta?