Jul 18

Aud în jurul meu vorbindu-se despre Traian Băsescu ca despre preşedintele României şi de fiecare dată rămân nedumerit. Cum poate vedea cineva în acest personaj omul de stat, conducătorul ţării în care trăim?! Nici măcar Traian Băsescu nu se poate vedea pe sine ca preşedinte al României, vorbind mereu despre el însuşi nu ca despre Traian Băsescu, ci folosind apelativul depersonalizat „Preşedintele”. Oricât de exersat este el în arta minciunii, în acest caz are slăbiciunea sincerităţii: privindu-se în oglindă, nu-l vede pe Traian Băsescu, ci pe un individ căruia i se adresează formal şi umil: „Preşedintele”.

Atunci cum au putut fi înşelaţi atâţia şi atâţia oameni? Cum este tolerată această farsă politică sinistră? Mi-aduc aminte de un film documentar făcut în urmă cu mai mulţi ani de un studio de producţie tv canadian, film care aborda subiectul Prostia. Pleca de la observaţia că în ţara cea mai mare şi mai influentă din lume trăiesc şi cei mai mulţi proşti şi, atunci, era firesc ca preşedintele ei să reprezinte această largă majoritate, deci să fie un mare prost la rândul său. Era vorba de George Bush Jr. Prin analogie, un exerciţiu de stil ar conduce la concluzia că în România, unde există enorm de mulţi impostori, este firesc ca preşedinte să fie cel mai mare impostor. Mergând mai departe cu raţionamentul, este firesc ca în România, unde există atât de mulţi hoţi… În România, unde există atât de mulţi şmecheraşi, manelişti, ticăloşi…

Astfel de exemplare apar spontan peste tot în lume, dar parcă nicăieri ele nu s-au cocoţat atât de sus. Cum se explică ascensiunea şi rezistenţa lor în ierarhia puterii din ţinuturile mioritice? Atunci când lucrurile se pervertesc peste măsură într-o ţară, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, acolo se creează un ecosistem puternic, cu vietăţi adaptate jafului şi incompetenţei, cu şefi de haită abili şi necruţători care decid stăpânirea asupra turmei. Apar specii noi, răpitoare şi prădătoare, de videni, de boci, de berceni şi femele ca udriile, mantalele şi anastasele determină cu mirosul lor creşterea nivelului de testosteron al masculului dominant, stările de spirit şi deciziile de codru ale căpeteniilor, punând sub teroare întregul teritoriu a ceea ce a fost înainte o ţară şi acum a ajuns doar o junglă. De aceea România este capabilă mereu de un „mai jos”, un „şi mai jos”.

Şi toate se întâmplă cu sprijinul nevăzut al Securităţii redivivus, moştenitoarea celei vechi şi hulite, care a ştiut să se reinventeze sporindu-şi forţa de a hotărî destinele naţiunii. Niciodată Securitatea nu a fost mai puternică, pentru că acum are ceea ce n-a avut niciodată, dar la care a tânjit mereu: puterea economică. A căpătat o dimensiune în plus. Sunt voci care afirmă că peste 30% din PIB-ul României se află sub controlul ei. Dincolo de această ipoteză, important este pentru cine mai lucrează astăzi noua structură de Securitate a României: pentru ţară, pentru binele public sau pentru interesele de putere şi economice ale celor care o conduc şi ale celor care se conduc după ordinele ei? Chiar toată Securitatea s-a pervertit, n-a rămas nimic nealterat, necompromis? Spuneam odată că Securitatea este ca şi câinele de la stână care are misiunea să păzească oile şi pe ciobani şi care astăzi a uzurpat locul ciobanului şi tare-i mai place să numere banii obţinuţi pe brânza şi mieii vânduţi. Câinele impostor a ajuns cioban.

Îmi aduc aminte că pentru toate acestea a fost inventată cândva sintagma cacocraţie. Cuvântul vine de la grecescul kakos (rău, urât) şi kratos (putere) şi semnifică „puterea celor mai răi”, „rea guvernare” sau „puterea răului”.

Acum, că v-am reamintit, numiţi-l cum se cuvine.